Eu şi soţul meu dorim să vă împărtăşim povestea noastră cu final fericit, aceea de a deveni părinţii adoptivi ai unui băieţel minunat.
Ne-am cunoscut în urmă cu 10 ani, anii au trecut, şi la un moment dat ne-am hotărât să avem un copil, pentru a deveni o familie împlinită şi fericită.
Acest vis de a deveni părinţi nu s-a realizat pe cale naturală şi atunci am decis să adoptăm un copil, căruia să-i dăruim iubirea noastră.
Am pornit la acest drum cu speranţa şi dorinţa de a găsi copilul care ne aştepta şi căruia să-i oferim iubirea noastră necondiţionată, căldura căminului nostru şi să-i călăuzim primii paşi în viaţă. Am simţit din suflet că ne dorim acest lucru şi putem să spunem că este cel mai frumos lucru, care ni s-a putut întâmpla.
O statistică a Direcţiei pentru Protecţia Copilului Vâlcea arată că, la sfârșitul lunii mai 2020, în județul Vâlcea sunt eligibili pentru adopții 101 copii, care se află pe listele de adopţii şi au şansa să crească într-o familie nouă. De partea cealaltă, cei care îşi doresc să devină părinţi trebuie să se supună unui proces de adopţie care durează aproape 1 an. ”Suntem o familie normală. Eu și soțul meu ne alintăm "Bubu". Pe minunea noastră o alintăm "Bubu mic". Ne-am hotărât să adoptăm imediat cum am înțeles din termenii medicali că trebuie să parcurgem niște pași mai amanunțiți, investigații costisitoare și nesigure”, își începe povestea o proaspătă mămică fericită. Bubu a fost abandonată la naștere.
Mai multe studii asupra programelor terapeutice post-adopție indică faptul că majoritatea familiilor apelează la servicii de terapie la mulți ani după adopție, de obicei atunci când copilul se află în preadolescență și adolescență, atunci când problemele sunt mari și intervenția necesită mult mai mult timp. Foarte puține familii sunt cele care solicită servicii de terapie sau consiliere timpurii (Atkinson și Gonet, 2007; Lenerz și colab. 2006). Evaluările programelor post-adopție sugerează că, atunci când copilului adoptat i se oferă posibilitatea de a primi servicii de terapie sau consiliere încă de la venirea sa în familia adoptatoare și pe o perioadă care sa-i ajute integrarea, mai degrabă decât pentru o perioadă limitată de timp, sunt legate de rezultate mai pozitive (Atkinson și Gonet, 2007; Gibbs et al., 2002). O intervenție timpurie sporește oportunitatea familiilor de a obține sprijin de specialitate, de a aplica principii și strategii viabile situației lor familiale și de a răspunde nevoilor copilului adoptat.
Se spune adesea că adopţia este dificilă. Un demers care implică atât de multă răspundere şi cere dedicare totală, altruism şi flexibilitate nu poate fi nici uşor şi nici făcut în grabă. Dar răsplata este pe măsură! Stau mărturie relatările unor părinţi adoptatori care au depăşit dificultăţile şi acum, după ce destinul lor s-a împlinit, doresc să împărtăşească cu multă bucurie poveştile lor. Poveşti de dragoste cu adevărat necondiţionată dintre nişte părinţi generoşi şi nişte minuni de copii. Poveşti cu final fericit!
Conform Dicționarului de psihologie: ’’anxietatea este o stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconformată din punct de vedere psihologic’’.
Tulburările anxioase ale copilărieiv reprezintă o categorie ce include stările nevrotice în care anxietatea este elementul clinic cel mai des întâlnit.
Principalul simptom după care se recunoaște această tulburare este anxietatea excesivă în legătură cu separarea de cei de care copilul este atașat (în general, copilul este atașat de asistentul maternal sau de familia la care locuiește).
De obicei anxietatea de separare se manifestă (sau o întâlnim cel mai des) în a doua jumătate a primului an de viață (după 6 luni, copiii încep să simtă anxietatea de separare, încep să simtă că iubesc persoanele care lipsesc).