Se spune adesea că adopţia este dificilă. Un demers care implică atât de multă răspundere şi cere dedicare totală, altruism şi flexibilitate nu poate fi nici uşor şi nici făcut în grabă. Dar răsplata este pe măsură! Stau mărturie relatările unor părinţi adoptatori care au depăşit dificultăţile şi acum, după ce destinul lor s-a împlinit, doresc să împărtăşească cu multă bucurie poveştile lor. Poveşti de dragoste cu adevărat necondiţionată dintre nişte părinţi generoşi şi nişte minuni de copii. Poveşti cu final fericit!

PUIUȚII NOȘTRII SCUMPI!

Ce poate fi mai frumos într-o familie când toate activitățile nu se rezumă la doi , când mama pregătește cina și așează mai multe scaune la masa nu doar două . Așa era și la noi, în special la mesele de sărbători, cu toate că eram împreună cu părinți, frați, surori și fini, tot lipsea ceva în casa noastră: clinchetul unui copil. Din cauza problemelor medicale nu am putut avea copii biologici și de aceea iubind foarte mult copiii, am hotărât să adoptam. Am avut norocul să întâlnim la direcție (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) persoane minunate, în care am avut încredere și am avut ce învăța. Ziua de 8 Martie 2014 a fost o zi deosebită pentru noi, e ziua când am fost anunțați că ne așteaptă un băiețel să îl cunoaștem în vârstă de 1 an si trei luni. Ne-a fost teamă de clipa aceasta: prima întâlnire. Oare o să simțim că el va fi copilul nostru? Specialistul ne tot asigura că sigur o sa simțim, pentru că noi facem jumătate și Dumnezeu jumătate. Un adevărat profesionist care își face meseria cu mult suflet și devotament cu fiecare familie pe care o cunoaște. Când l-am văzut prima dată pe Mihai, puiul nostru drag, am început să plâng și soțul încerca să mă liniștească. A fost ceva special, ceva ce nu am mai simțit până atunci. Un mititel frumușel foc, cu ochii negrii ca două mărgele, păr negru și un zâmbet larg parcă ne aștepta. El e băiatul nostru, puiul nostru drag și scump, am simțit din prima clipă. Ne-am acomodat bine unul cu celălalt, l-am iubit din prima clipă. L-am adus acasă unde îl așteptau bunicii și nu numai. Familia noastră acum era completă. Nu a trecut mult timp și iubindu-l foarte mult pe Mihăița am simțit că mai vrem să facem încă o dată pasul spre o a doua adopție .La doi ani după ce l-am adoptat pe Mihai ne-am atestat din nou să adoptăm, de data aceasta am simțit că vrem o fetiță. După câteva luni de așteptare am trecut prin aceleași emoții. În februarie 2017 am fost anunțați că o fetiță ne așteaptă, în vârstă de 1 an și două luni, la fel cum a fost și Mihăiță. Dumnezeu așa aranjează lucrurile de noi nici nu gândim. Ne aștepta sora adevărată a lui Mihai. De această dată am trecut printr-un mare impas, fetița era prematură cu unele probleme de sănătate care pe parcurs s-au eliminat una cate una, fetița fiind acum sănătoasă. Indiferent de problemele care erau trecute în dosar am simțit să nu dăm înapoi, cum să desparți doi frați dacă Dumnezeu a vrut să ne întâlnim. Ne-am hotărât să mergem înainte indiferent de probleme, parcă cineva ne șoptea la spate să nu renunțăm. Când am cunoscut-o era foarte micuță .Am trăit aceleași sentimente și lacrimi ca și la Mihai. Mihăiță a hotărât să o cheme Maria și noi am fost de acord. Când s-au întâlnit pentru prima dată Mihai a avut emoții foarte mari, a fost nerăbdător să își cunoască surioara. Am adus-o acasă și pe Maria unde bunicii și străbunica ne așteptau ca de fiecare dată cu toată dragostea și tot sprijinul, fiindcă îi iubește foarte mult. Îi iubim enorm de mult pe amândoi, în familia noastră e veselie, joacă, excursii și multe altele. Cât e de minunat când auzi strigând MAMA și TATA, cele doua cuvinte magice pe care doar copiii tăi ți le pot spune. Când casa e plină, familia e bogată, așa suntem noi acum cu puiuții noștii scumpi.

Fam. M

CADOUL CEL MAI FRUMOS AL VIEȚII NOASTRE!

Când mă gândesc la adopție, mă gândesc numai la ideea că am iubit-o pe fiica noastră fără să o cunoaștem. Prima noastră întâlnire era un moment ca și când se nasc copiii și mama o ia în brațe, plină de fericire și lacrimi. Astăzi are fiica noastră aproape 7 ani, când vorbesc cu ea îmi zice „Mami eu pe tine te-am ales acolo din cer”. Răspunsul meu nu poate fi altceva decât, „Binecuvântată sunt eu, că te am pe tine, întotdeauna mi-am dorit o fetiță cum ești tu, adică pe tine”. Vorbind cu fiica noastră, care este o fetiță dulce cu inteligență emoțională, despre lucruri serioase legate de mama ei biologică ne face să ne maturizăm împreună și să ne apropiem tot mai profund. Binecuvântat să fie Dumnezeu că ne-a ales pe noi să fim părinții fetiței noastre.

Fam. K.

Adopţia în România a fost de succes pentru familia noastră, nu numai o dată, ci de două ori.

Când am aflat în 2013 că este posibil să adoptăm internaţional din România, am decis că acesta trebuie să fie modul în care ne completăm familia.

Suntem extrem de fericiți să ne vedem fetițele cum se joacă și râd, cum aleargă către noi cu mănuțele întinse. Drumul pe care l-am făcut să ajungem la ziua de azi, anevoios părea cu fiecare pas făcut, azi e uitat și cred că ne-a făcut să apreciem mai mult ceea ce avem acum. Fetele noastre aveau 4 ani fiecare când ne-au cunoscut. Sunt niște fapturi minunate, perfecte, deși până la noi zeci de familii le-au trecut cu vederea, ele ne-au acceptat imediat. Amândouă vin din județe diferite, dar peste tot am dat numai de oameni excepționali cu bunăvoința ca acești copii sa aibă o tranziție ușoara și să înceapă o viață de familie pentru totdeauna cu succes. Perioada de așteptare a fost de 10 luni, respectiv 11 luni, a părut o eternitate prima data, dar trebuie înțeles că în acest timp și copiii trec prin evaluări și testări. Copiii vin din familii de asistenți maternali, de obicei sunt doi copii în fiecare caz și astfel ei sunt pregătiți să aibă frați, așa că în cazul nostru fetele s-au acceptat foarte ușor. Prima fetiță a fost extrem de fericită să afle din prima zi când am întâlnit-o că va avea și ea bunici, iar a doua a fost foarte impresionată sa afle că noi toți am căutat-o și așteptat-o ani de zile, inclusiv surioara ei. Nu ne poarta bagajul nostru genetic dar simțim că fetele noastre s-au născut în inima noastră și în fiecare, cu personalitățile lor individuale, noi ne regăsim pe noi, copii părinților noștri. Suntem extrem de fericiți că am avut șansa să adoptam internaţional din România, ca părinți noi ne simțim cei binecuvântați să avem în viața noastră doua minuni.

Fam. W.

O POVESTE FERICITĂ!

După lungi discuţii cu partenerul meu de viață, cu familia apropiată și câţiva prieteni, am acceptat să renunţ la tratamentele și investigațiile pe care le făceam lunar de aproximativ 9 ani și jumătate. Devenise un stil de viață mersul la doctor, iar ideea de a nu avea copii era din ce în ce mai greu de suportat. Adormeam gândindu-mă că Dumnezeu cu siguranță are alte planuri pentru mine, însă nu mi-am imaginat vreodată care ar putea fi planurile Lui.

În decembrie 2014 am fost pentru prima dată la DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) pentru informare în vederea adopției (din păcate mă “informasem” de pe net și aveam o viziune complet greşită despre adopţie) ca apoi în ianuarie 2015 să depun dosarul. A urmat perioada de pregătire în vederea atestării. Pentru fiecare întâlnire aveam setul de întrebări pregătite, pentru responsabilul de caz și psiholog, pentru a putea înțelege totul, dar mai ales pentru a mă pregăti pe mine emoţional. Surprinzător de multe lucruri se pot discuta despre adopţie şi multe probabil rămân nediscutate din lipsă de timp. M-am simţit ca o femeie însărcinată în acea perioadă  … şi chiar dacă bifasem în listă că poate avea orice sex ştiam că va fi băiețel!

În aprilie 2015 am obţinut atestatul, dar greul abia atunci a început pentru mine. Spre norocul nostru responsabilul de caz a fost pentru noi “omul potrivit la locul potrivit”, aşa cum îmi place mie să spun despre dumneaei. Am primit înțelegere şi în perioada de aşteptare, fiind periodic informaţi de numărul de familii atestate înaintea noastră şi totodată susținuți moral să avem încredere şi răbdare că va fii bine… şi a fost!

În 9 octombrie 2015, a fost o zi a “plângerii” de fericire. Am primit vestea mult aşteptată “a-ţi fost puşi în potrivire cu un băieţel superb de 1 an şi 7 luni”, iar la câteva zile am avut şi prima întâlnire. Ori suntem noi oameni iubiţi de Dumnezeu, ori cineva şi-a făcut treaba foarte bine, sau puţin din amândouă, dar povestea noastră a fost una frumoasă fără prea multe neplăceri (faţă de a altora din alte judeţe) pentru că în 19 noiembrie 2015 am avut încredinţarea în vederea adopţiei. Micuţul nostru nu ştia româneşte deloc pe atunci şi l-am vizitat cât de des am avut posibilitatea. O zi da, una nu, pentru că aşa am considerat noi împreună cu responsabilul de caz că e bine, astfel încât nu am avut probleme de acomodare. Nu am făcut analize suplimentare pentru că nici noi ca părinți nu am făcut analize suplimentare şi nici nu îi înţeleg pe cei ce supun copiii unor traume suplimentare cu speranţa de a adopta un copil “perfect”. În toată această perioadă am avut ocazia să cunosc foarte multe familii (din mai multe judeţe ) dornice de adopţie sau cu o adopţie finalizată. Am sesizat, din păcate, ca unele familii chiar dacă au trecut prin perioada de pregătire/atestare foarte multe lucruri nu le-au înțeles, ceea ce mă face să cred că sunt județe unde angajaţii de la DGASPC ori sunt suprasolicitaţi, ori insuficient de bine pregătiţi. Noi am adoptat după legea veche, nefiind disponibilă pe atunci lista copiilor greu adoptabili, astfel că ceea ce ni s-a spus despre micuțul nostru la prezentarea dosarului a reflectat perfect realitatea şi implicit solicitările noastre din atestat. În prezent, la 1 an şi 7 luni de la încuviințare, am înțeles care a fost planul lui Dumnezeu cu mine! Undeva în lumea asta mare, un pui micuţ de om, abandonat de cei care i-au dat viață, crescut de oameni cu caracter frumos, dar remuneraţi pentru serviciul făcut, avea nevoie de cineva care să-l iubească, să-l accepte aşa cum e, să-l sărute zilnic de mii şi mii de ori şi să-i spună cât de frumos şi deosebit este! În prezent este un copil echilibrat emoțional, plin de energie şi vorbește perfect româneşte, chiar mai mult decât un copil fără traume. Este adorat de toţi cei din jurul lui şi nu am întâmpinat situaţii neplăcute referitoare la adopţie. Mulţumim lui Dumnezeu pentru planurile frumoase pe care le-a avut cu noi. Ne simţim împliniţi, norocoşi şi binecuvântaţi!

Fam. T.

DRAGOSTEA NECONDITIONATĂ, OFERITĂ COPIILOR NOȘTRII!

A trecut un an de când am văzut-o pentru prima data pe Bety într-o fotografie și de atunci tot ce ne-am dorit a fost să o avem lângă noi și să o facem fericită.

Am ascultat cu atenție un mic istoric despre copil, iar faptul că ea era vorbitoare exclusiv de limba maghiară nu ne-a împiedicat să mergem mai departe cu procedura de adopție. Eu și soțul meu vorbitori de limba română fiind, am învățat eu uzualul în maghiară pentru a putea comunica și recunosc că m-a ajutat și ea, este extrem de inteligentă și expresivă.

La prima întâlnire ne-a tratat timid, nu prea știa de ce venisem. Deja la a doua întâlnire a început să conștientizeze motivul vizitelor noastre și recunoaștem că nu ne-a fost prea ușor să-i câștigăm încrederea. Am reușit să o luăm acasă și trebuia înscrisă de urgență la școală (înscrierile la școala pregătitoare se fac în februarie, ea a venit în august). Am reușit să o înscriem la cea mai bună școală din sectorul nostru, unde am avut și înțelegere din partea doamnei învățătoare. În familie a fost primită cu multă căldură din partea tuturor membrilor, este adevărat că nu ai cum să n-o iubești pe Bety. .

Nu a durat prea mult până când fetița noastră să reușească să poarte confesații în limba română, mai exact doua luni, acum vorbește româna foarte bine, citește, socotește, începem cursurile de engleză deja, are foarte mulți prieteni, este un elev competitor, face gimnastică la clubul Steaua și balet la Opera Română. Unui copil nu îi trebuie decât iubire necondiționată, implicare și atenție, multă atenție. .

Azi, după un an, putem spune că suntem tare mândri de fetița noastră, o iubim foarte tare, s-a adaptat foarte repede, am avut toata deschiderea din lume pentru a face acest copil să se simtă în largul lui. Adopția a fost o reușită datorită specialiștilor, în special datorită responsabilului nostru de caz care ne-a îndrumat, căreia doresc să-i mulțumesc din tot sufletul pentru implicarea dânsei.

Fam. M.

COMOARA NOASTRĂ!

Un copil este o binecuvântare, indiferent sub ce formă o primești. Un copil este un copil, indiferent și total independent de etnie.

Noi ne-am dorit această binecuvântare din toata inima. Pentru o mai bună exemplificare, o să-l citez pe soțul meu ”ar putea să fie mov, albastru sau extraterestru – dar copil să fie”. Pentru noi, etnia înseamnă un set de valori pe care le dobândești în creștere și pe care le accepți sau nu, la maturitate. Din fericire, binecuvântarea pe care ne-am dorit-o a venit: un băiețel de 5 ani, de etnie rromă, sănătos și minunat! Ce înseamnă pentru noi etnia rromă? Același lucru. Definește o stare, este o etichetă dar nu definește omul. Etnia ne poate influența, dar niciodată nu ne definește. Se spune că renumitul și eternul savant Einstein a rămas corigent la matematică, dar asta nu l-a împiedicat să descopere teoria relativității. După 2 luni băiețelul nostru, care vorbea doar limba maghiară, a învățat și limba română.

Am înțeles, abia după nevoie, și importanța perioadei de potrivire. Este extrem de importantă atât pentru copil cât și pentru părinți. De asemenea, consilierea primită din partea asistentului social este determinantă. Cu cât acesta se implică mai mult, cu atât șansele de reușită a integrării unui copil într-un mediu stabil și firesc cresc exponențial.

Pe lângă dorința foarte mare de a avea un copil, am avut norocul de a întâlni un asistent social deosebit – lucru rar, din păcate. Există o vorbă care se aplică “suntem rezultatele propriilor acțiuni”. Din acest motiv consider că dacă implicarea tuturor în soarta copiilor abandonați ar crește, s-ar putea face diferența în ceea ce-i privește pe acești copii, dar și a viitorului nostru ca societate. Pe toata perioada de pregătire/potrivire am înțeles că este necesar, dar nu am înțeles inițial cât este de important, decât ulterior, așa cum am mai spus.

Integrarea este similara cu perioada de sarcină și primele luni de la naștere ale copilului, tu ai nevoie să te adaptezi la fel și copilul. Tu trebuie să cunoști copilul, la fel și el pe tine. Când am luat copilul acasă, nu a plâns, a fost fericit pentru că ne cunoștea, pentru că știa că suntem părinții lui, pentru că i s-a spus că va avea părinți și o familie, FAMILIA LUI. Aici a fost și intervenția asistentului maternal care i-a povestit de mic ce va urma la un moment dat. Și acest aspect a contat mult! Da, îi este dor de locul în care a crescut, de cine l-a crescut și va veni momentul când vom merge acolo. S-au împlinit 3 ani de când copilul este în familia noastră și este foarte fericit cu familia lui. În esență succesul integrării unui copil este datorat de implicarea tuturor părților. Noi facem parte din cazurile fericite!

Fam. D.

MINUNEA NOASTRĂ!

Pentru cuplul nostru, modul prin care am fi devenit părinți era mai puțin important. Noi ne doream un copil și pentru noi adopția a fost o decizie ușor de luat. Când am intrat în contact cu specialiștii în adopție, nu a fost decât o confirmare a faptului ca am ales drumul potrivit. O viitoare mămică biologică dacă are încredere în medicul care îi urmărește sarcina va avea 9 luni liniștite și pline doar de bucuria așteptării. La noi a fost la fel, am avut încredere în oamenii care s-au ocupat de noi și mai ales de sufletul nostru și am simțit doar bucuria așteptării, nerăbdarea, emoția, iubirea care aștepta să fie dăruită. Nicio clipă nu ne-am făcut griji că ceva ar putea să meargă prost, tocmai datorită celor care, ocupându-se de noi, nu ne-au tratat ca pe un dosar, ci ca pe niște oameni cu sentimente. Asta a fost cel mai important, latura umană a specialistului în adopție și încrederea pe care ne-a insuflat-o. Au empatizat cu noi și ne-au oferit echilibrul necesar, astfel încât la momentul deciziei să fim pregătiți și să facem pasul următor, fără urmă de îndoială sau riscul unor regrete ulterioare.

Acum, după 5 ani de când am devenit părinți, uitându-mă la puiul meu, am convingerea că acest copil s-a născut pentru ca noi sa-i devenim părinți. E un miracol felul în care semănăm și cât de multe avem în comun, dincolo de ceea ce probabil a preluat de la noi (comportament, gesturi, gusturi etc.). Și toate aceste minuni s-au întâmplat, pentru că specialiștii în adopție nu au lăsat nimic la întâmplare. Aș vrea ca, în cât mai multe județe, să avem astfel de oameni dedicați, profesioniști și mai ales implicați. Vă mulțumesc pentru că ați reușit minunea de a mă întâlni cu copilul meu!

Referitor la relația cu asistentul maternal, noi am ținut legătură – telefonic. În general, am sunat eu, când aveam unele întrebări sau când Luca era bolnav și aveam nevoie de sfatul cuiva care, la acel moment îl cunoștea mai bine decât mine. Pe timpul vizitelor am avut parte de un tratament foarte bun. Ne-a oferit intimitate, astfel încât copilul să poată să stea cu mine și soțul meu, cât mai mult. Ne-a răspuns la toate întrebările și ne-a acceptat vizitele așa cum am putut, noi venind de la distanță. Copilul a crescut într-un mediu echilibrat și asta l-a ajutat sa se adapteze ACASĂ, foarte repede. Concluzia pentru noi, adopția a decurs chiar mai bine decât ne-am fi așteptat și ne bucurăm că am luat această decizie. A fost o experiență reușită, fără traume, fără regrete și dacă ar fi să o luăm de la capăt, aș vrea să se întâmple totul, exact la fel.

Fam. I-S.

ARTICOL PRELUAT: http://andpdca.gov.ro/w/povesti-ale-unor-adoptii-de-succes/

Tweet

Share

0