Mai multe studii asupra programelor terapeutice post-adopție indică faptul că majoritatea familiilor apelează la  servicii de terapie la mulți ani după adopție, de obicei atunci când copilul se află în preadolescență și adolescență, atunci când problemele sunt mari și intervenția necesită mult mai mult timp. Foarte puține familii sunt cele care solicită servicii de terapie  sau consiliere timpurii (Atkinson și Gonet, 2007; Lenerz și colab. 2006). Evaluările programelor post-adopție sugerează că, atunci când copilului adoptat i se oferă posibilitatea  de  a primi servicii de terapie sau consiliere încă de la venirea sa  în familia adoptatoare și pe o perioadă care sa-i ajute integrarea, mai degrabă decât pentru o perioadă limitată de timp, sunt legate de rezultate mai pozitive (Atkinson și Gonet, 2007; Gibbs et al., 2002). O intervenție timpurie sporește oportunitatea familiilor de a obține sprijin de specialitate, de a aplica  principii și strategii viabile  situației lor  familiale și de a răspunde nevoilor copilului adoptat.

Nevoile esențiale ale copilului adoptat pe care familia adoptatoare trebuie să le cunoască se referă, printre altele, și la  efectele traumei precoce, pierderea și durerea - aspectele cele mai dureroase ale adopției. Cercetările recente asupra creierului au demonstrat efectele devastatoare pe termen lung ale traumelor emoționale precoce, iar copiii care nu sunt ajutați să gestioneze o astfel de durere, rezultantă a traumei, au șanse mici să aibă o viață de adult sănătoasă din punct de vedere afectiv (D. Eagleman, 2018). Mulți copii care sunt adoptați se confruntă cu un tip de durere, ca o rană deschisă pentru că sunt separați de membrii familiei biologice care nu au murit sau de asistentul maternal care i-a crescut de când erau bebeluși.

Durerea profundă pe care acești copii o resimt nu este un tip de durere despre care putem spune  cu ușurință: „treci peste” sau ”cu timpul o să treacă”!  Etapele de suferință pe care majoritatea le cunoaștem (negare, furie, negociere, depresie, acceptare) descriu, de obicei,  ciclul de durere al persoanelor bolnave aflate în faze terminale sau a celor care au pierdut pe cineva drag - prin moarte, nu descriu însă, îndurerarea. Timpul singur nu vindecă rănile; vindecarea necesită o combinație între timp și lucrul cu durerea. Fără a lucra durerea în terapie, timpul trece pur și simplu, în timp ce rănile interioare se adâncesc.

Un terapeut priceput în lucrul cu durerea și pierderea suferite de copilul adoptat, poate ajuta familiile adoptatoare să înțeleagă că furia acoperă de fapt durerea resimțită de copil și cu cât furia copilului durează mai mult, cu atât copilul trăiește cu durerea profundă care provoacă și mai multă furia. Ca într-un cerc vicios!

Terapia adopției este o terapie specifică, care a fost dezvoltată din experiența acumulată în tratarea copiilor care au fost adoptați, de diferite vârste, veniți din asistență maternală, în familiile adoptatoare. Cel mai adesea familiile vin în terapie cu copilul adoptat atunci când simptomele sunt mult prea evidente, printre acestea se numără: minciuna, furtul,  agresivitatea, heteroagresivitatea, mâncatul compulsiv, enurezisul, masturbarea, depresia, etc., și solicită intervenție pentru  aceste  comportamente particulare. Însă, toate aceste comportamente, și multe altele pot fi preîntâmpinate prin intervenția terapeutică timpurie.

Terapia, în cazul copilului adoptat trebuie centrată pe crearea atașamentului securizant: construirea unui atașament emoțional sigur între copilul adoptat și părinții lui, care să le poată permite acestora să se vindece și să se îndrepte spre o funcționare sănătoasă a familiei (uneori și părinții adoptatori au propriile traume). Unii copii sunt adoptați la vârste mici - 1, 2 sau 3 ani,  dar asta nu înseamnă că nu au avut traumatisme prenatale, traume medicale, mai mulți îngrijitori după naștere, iar toate astea duc spre un timp de atașament departe de cel securizant și organizat. Și copiii crescuți de părinții lor biologici, până să fie plasați în asistență maternală au experimentat traume medicale, depresia post-partum a mamei sau traume în sistemul familiei, și toate acestea  au contribuit la crearea unui atașament nesecurizant.

Munca unui psiholog specializat în lucrul cu copiii adoptați și familiile adoptatoare  se concentrează pe: construirea conexiunii emoționale între părinții adoptatori și copilul adoptat, creșterea sensibilității și empatiei, dezvoltarea unei funcții de reflexie și pe predarea/învățarea părinților a unor abordări care să le faciliteze crearea atașamentul securizant.

Terapia centrată pe atașament este relațională și creează conexiunea între membrii familiei nou formate prin adopție.

Bibliografie:

Atkinson, A., & Gonet, P. (2007). Strengthening adoption practice, listening to adoptive families. Child Welfare, (pag.87-100).

Eagleman, D. (2018). Creierul -Povestea noastră. Editura Humanitas, București, (pag. 17-18).

Lenerz, K., Gibbs, D., & Barth, R. P. (2006). Postadoption services: A study of program participants, services, and outcomes. In M. M. Dore (Ed.), The postadoption experience: Adoptive families service needs and service outcomes. Child Welfare, (pp. 95-115).

Elena Trancioveanu,

psiholog clinician.

Tweet

Share

0